Despre oameni si hiene

E o duminica superba de toamna, soare caldut, cer senin, frunze inca verzi, un parc plin de oameni! Zumzete peste tot!

Ai mei copii sunt fericiti ca ii las sa exploreze prin parc, insa au grija sa revina la punctul unde ma aflu. Imi inving cu mult efort teama ca ar putea sa li se intampla ceva.

Dupa ceva timp, cu greu, ne luam la revedere de la parc, ca sa ne indreptam spre casa.

Locul unde eram este Parcul Al. I Cuza si trebuie sa trecem in parcul IOR, pe la “portile” parcului cum imi place mie sa le zic.

Copilul mare e langa mine, se tine de mana mea ca e pe role, celalalt la un pas in fata mea, dupa ce ma rugase sa ii duc trotineta. Ne incarcasem bateriile, eram bine!

Asteptam la semaforul de pe Liviu Rebreanu. Se face verde pentru pietoni si pornim, cel mic fiind la un pas in fata mea. Mai sunt cinci pasi pana sa ajungem la portile de la Taverna Racilor.

Picture Parc

In fata ochilor, o masina mare, un VW Passat de culoare gri, ignora culoarea rosie si pe noi pietonii, si ruleaza incet si cu tupeu pe trecerea de pietoni. Cel mic, e la un pas de copil distanta de masina care trece pe langa el. Incep sa strig, sa tip si nimic. Masina trece mai departe, ba chiar soferul ma si injura. Dintr-un autocontrol mult prea exersat, nu i-am ars o trotineta peste portiera.

Ajungem pe trotuarul din partea cealalta, acesta fiind plin de masini, toate parcate pana in buza parcului, iar langa intrare, era multa lume. Nimeni nu a avut nicio reactie. Ba mai mult, un alt sofer neatent, facea manevre cu masina ca sa o lipeasca de poarta parcului, neluand in seama daca era cineva prin apropiere!

Tremuram de furie!

Din atatia oameni, nimeni nu a avut nicio reactie, nimeni nu mi-a dat atentie, nimeni nu a venit sa ma intrebe daca sunt bine, daca am nevoie de ajutor! Da! As fi avut nevoie de oameni care sa ma sprijine, care sa imi arate intelegere, ca nu in fiecare zi, vezi in fata ochilor moartea copilului tau! Intre timp, nemernicul si-a continuat drumul, lasand in urma, de data asta, doar o trauma a ceea ce ar fi putut sa fie o tragedie.

Pentru restul povestii, cuvintele sunt prea firave si prea putine:

Vad niste politisti de la politia comunitara, care erau in parc, cam la cinci metri de intrare si merg catre ei, sa le spun ce s-a intamplat, numai ca dau din umeri, ca nu este autoritatea lor, ca daca vreau sa merg la sectia de politie sa depun plangere. Insist sa faca ceva, sa dea prin statie numarul masinii, dar nimic. Dau din umeri si imi spun ca nu e de domeniul lor si sa sun la politia rutiera. Le cer numarul si stupoare! S-au uitat la mine, nu aveau numarul de telefon!

Am sunat la politia rutiera, insa ceva din modul cum mi-au pus intrebarile si faptul ca nu mi-au cerut numele, nu mi-a dat nicio incredere ca va face cineva, ceva!

Sunt cu amandoi copiii… Tremur de furie! Au invatat in cinci minute niste lectii mult prea dure pentru zece si respectiv cinci ani! De ce politia nu a facut nimic? De ce nimeni din cati oameni martori la eveniment erau, nu a spus sau  nu a facut vreun gest? De ce traim intr-o tara in care daca nu se lasa cu sange si cu morti si toate televiziunile nu fac circ, nu se intampla nimic, nu intervine nimeni?

Nu vreau sa ma gandesc la ce s-ar fi putut intampla, dar nu pot sa trec peste indiferenta si nepasare! Suntem singuri, mult prea singuri decat as fi crezut vreodata si nimeni nu conteaza pentru nimeni! Cinismul, invrajbirea, neiubirea, ura cu care ne uitam unii la ceilalti sunt infioratoare! “Doamne fereste!”, “Sper sa nu mi se intample mie!”, “Sa ne rugam pentru sanatate!” sunt singurele refrene care ne-au mai ramas.

Dar cand nenorocirea se intampla atat de aproape, cand ingerul pazitor, face diferenta intre viata si moarte, inteleg ca orice strategie de supravietuire mi-as construi, nu ma ajuta. Dincole de zidurile mele invizibile este pustiul… Nimeni nu vede pe nimeni. Nimeni nu aude pe nimeni. Numanui nu-i pasa de nimeni. Pentru mine, umanitatea si omenia au murit in aceasta duminica superba de toamna! Tot ce fac este sa plang mormantul a ceva ce a fost odata, ca daca n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit!

As incheia cu un ton de deznadejde si as spune ca va trebui sa invat tehnici de supravietuire noi, ca  sa pot sa imi invat copiii sa aiba grija de viata lor, pentru ca nimeni si nimic nu ii protejeaza.

Traim intr-un stat care nu isi iubeste oamenii, pentru ca putini mai sunt oameni, restul sunt hiene (dex:  HIÉNĂ, hiene♦ Fig. Om ticălos, nemernic, mizerabil. [Pr.: hi-e-]).

Ce se va intampla in ziua in care si ultimii oameni vor deveni hiene?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>