Despre oameni si hiene

E o duminica superba de toamna, soare caldut, cer senin, frunze inca verzi, un parc plin de oameni! Zumzete peste tot!

Ai mei copii sunt fericiti ca ii las sa exploreze prin parc, insa au grija sa revina la punctul unde ma aflu. Imi inving cu mult efort teama ca ar putea sa li se intampla ceva.

Dupa ceva timp, cu greu, ne luam la revedere de la parc, ca sa ne indreptam spre casa.

Locul unde eram este Parcul Al. I Cuza si trebuie sa trecem in parcul IOR, pe la “portile” parcului cum imi place mie sa le zic.

Copilul mare e langa mine, se tine de mana mea ca e pe role, celalalt la un pas in fata mea, dupa ce ma rugase sa ii duc trotineta. Ne incarcasem bateriile, eram bine!

Asteptam la semaforul de pe Liviu Rebreanu. Se face verde pentru pietoni si pornim, cel mic fiind la un pas in fata mea. Mai sunt cinci pasi pana sa ajungem la portile de la Taverna Racilor.

Picture Parc

In fata ochilor, o masina mare, un VW Passat de culoare gri, ignora culoarea rosie si pe noi pietonii, si ruleaza incet si cu tupeu pe trecerea de pietoni. Cel mic, e la un pas de copil distanta de masina care trece pe langa el. Incep sa strig, sa tip si nimic. Masina trece mai departe, ba chiar soferul ma si injura. Dintr-un autocontrol mult prea exersat, nu i-am ars o trotineta peste portiera.

Ajungem pe trotuarul din partea cealalta, acesta fiind plin de masini, toate parcate pana in buza parcului, iar langa intrare, era multa lume. Nimeni nu a avut nicio reactie. Ba mai mult, un alt sofer neatent, facea manevre cu masina ca sa o lipeasca de poarta parcului, neluand in seama daca era cineva prin apropiere!

Tremuram de furie!

Din atatia oameni, nimeni nu a avut nicio reactie, nimeni nu mi-a dat atentie, nimeni nu a venit sa ma intrebe daca sunt bine, daca am nevoie de ajutor! Da! As fi avut nevoie de oameni care sa ma sprijine, care sa imi arate intelegere, ca nu in fiecare zi, vezi in fata ochilor moartea copilului tau! Intre timp, nemernicul si-a continuat drumul, lasand in urma, de data asta, doar o trauma a ceea ce ar fi putut sa fie o tragedie.

Pentru restul povestii, cuvintele sunt prea firave si prea putine:

Vad niste politisti de la politia comunitara, care erau in parc, cam la cinci metri de intrare si merg catre ei, sa le spun ce s-a intamplat, numai ca dau din umeri, ca nu este autoritatea lor, ca daca vreau sa merg la sectia de politie sa depun plangere. Insist sa faca ceva, sa dea prin statie numarul masinii, dar nimic. Dau din umeri si imi spun ca nu e de domeniul lor si sa sun la politia rutiera. Le cer numarul si stupoare! S-au uitat la mine, nu aveau numarul de telefon!

Am sunat la politia rutiera, insa ceva din modul cum mi-au pus intrebarile si faptul ca nu mi-au cerut numele, nu mi-a dat nicio incredere ca va face cineva, ceva!

Sunt cu amandoi copiii… Tremur de furie! Au invatat in cinci minute niste lectii mult prea dure pentru zece si respectiv cinci ani! De ce politia nu a facut nimic? De ce nimeni din cati oameni martori la eveniment erau, nu a spus sau  nu a facut vreun gest? De ce traim intr-o tara in care daca nu se lasa cu sange si cu morti si toate televiziunile nu fac circ, nu se intampla nimic, nu intervine nimeni?

Nu vreau sa ma gandesc la ce s-ar fi putut intampla, dar nu pot sa trec peste indiferenta si nepasare! Suntem singuri, mult prea singuri decat as fi crezut vreodata si nimeni nu conteaza pentru nimeni! Cinismul, invrajbirea, neiubirea, ura cu care ne uitam unii la ceilalti sunt infioratoare! “Doamne fereste!”, “Sper sa nu mi se intample mie!”, “Sa ne rugam pentru sanatate!” sunt singurele refrene care ne-au mai ramas.

Dar cand nenorocirea se intampla atat de aproape, cand ingerul pazitor, face diferenta intre viata si moarte, inteleg ca orice strategie de supravietuire mi-as construi, nu ma ajuta. Dincole de zidurile mele invizibile este pustiul… Nimeni nu vede pe nimeni. Nimeni nu aude pe nimeni. Numanui nu-i pasa de nimeni. Pentru mine, umanitatea si omenia au murit in aceasta duminica superba de toamna! Tot ce fac este sa plang mormantul a ceva ce a fost odata, ca daca n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit!

As incheia cu un ton de deznadejde si as spune ca va trebui sa invat tehnici de supravietuire noi, ca  sa pot sa imi invat copiii sa aiba grija de viata lor, pentru ca nimeni si nimic nu ii protejeaza.

Traim intr-un stat care nu isi iubeste oamenii, pentru ca putini mai sunt oameni, restul sunt hiene (dex:  HIÉNĂ, hiene♦ Fig. Om ticălos, nemernic, mizerabil. [Pr.: hi-e-]).

Ce se va intampla in ziua in care si ultimii oameni vor deveni hiene?

 

Ce (mai) e Craciunul?

Ma simteam ciudat azi dimineata, trebuia sa plec de acasa si sa merg la serviciu, dar tot imi gaseam cate ceva de facut si amanam plecarea. Intr-un final, am plecat desi nu-mi era bine. Copiii mei abia se trezisera, pentru ei incepea o noua zi de vacanta!

Cu inima stransa si cu intrebarea in cap “ce e cu mine” am mers o parte din drumul catre birou. Si la un moment dat, am avut raspunsul! Ma simt asa pentru ca eu nu am reusit sa simt spiritul Craciunului si sa intru in atmosfera Sarbatorilor de Iarna! Toata aceasta perioada, este de fapt, una foarte tensionata, un fel de tensiune pe care o simt in tot corpul si nu ma lasa sa ma relaxez si sa simt bucurie!

Si am inceput sa caut motivele, ce declanseaza tensiunea dar si tristetea, de ce nu am bucurie? O sa listez mai jos raspunsurile, asa cum au aparut ele:

  • din cauza agresivitatii comerciale, reclame cu Mos Craciuni si decoruri de Craciun

Imi place sa citesc povesti despre Mos Craciun, dar Mos Craciun nu face totul si nu este atotstiutor si atotputernic. Am mereu in cap intrebarea pe care pot sa o aiba copiii saraci, daca Mos Craciun exista, de ce nu imi aduce si mie jucarii, daruri, bunatati?

  • din cauza impulsului de a cumpara, atunci cand ii vad pe altii cat si cum cumpara

Simt si resimt o mare lacomie  si disperare in a cumpara acum, neaparat acum! Pe de o parte pentru ca sunt multe lucruri frumoase care apar in magazine doar in aceasta perioada a anului, dar si mai mult pentru ca dupa Sarbatori, mie mi se pare ca raman lucrurile urate, doar ce “a scapat” si magazinele nu mai fac nici un fel de aprovizionare in ianuarie sau pana la noile colectii de primavera-vara!

  • din cauza vinovatiei pe care o simt, ca trebuie sa daruiesc

Atatea campanii si initiative de ajutorare a celor aflati in suferinta, de orice natura ar fi ea, ma fac sa ma simt vinovata, cui sa daruiesc, cum sa fac alegerea cand sunt atat de multi oameni care au nevoie de ajutor si uneori ajutorul nu este despre o jucarie si o punga de bomboane.

  • din cauza isteriei din trafic

In aceasta perioada soferii sunt cei mai nervosi oameni si bunul simt, care oricum este o raritate, dispare de tot. Injuraturi, claxoane, a face pe desteptul sunt “darurile” pe care le primim gratuit!

  • din cauza bataii de joc din magazine

Bataia de joc este din partea cumparatorilor sau potentialilor cumparatori. Este o mare imbulzeala printre rafturi si raioane, produse aruncate de-a valma, iar la alimente este si mai tragic, pentru ca unii le testeaza si le lasa pe raft!

  • din cauza dulciurilor pe care le primesc copiii

De la Mos Nicolae pana la Sfantul Ion, copiii primesc dulciuri cu nemiluita, nici nu le pot manca pe toate! Degeaba te chinui tu, parinte, sa-i iei putine sau deloc, pentru ca in afara casei, dulciurile sunt la putere!

  • din cauza ca doar acum este unicul moment in care trebuie sa fim mai buni

Deodata, de Craciun, se trezeste bunatatea din noi, ne facem cadouri la vedere sau in secret, ne uram de bine, ne imbratisam! Cand s-a terminat sezonul, s-a terminat si cu toata aceasta stare de euforie, uitam ce ne-am spus si o reluam obiceiurile de zi cu zi!

Si uite asa, eu nu mai stiu ce este Craciunul adevarat, ma simt confuza si dezorientata. Imi doresc ca toata aceasta parada comerciala sa se opreasca!

As putea sa fiu un om bun,  as putea sa daruiesc, as putea sa trimit urari de bine  pe tot parcursul anului!

In concluzie, viata se traieste si inainte de Craciun si dupa Craciun, dar nu oricum, ci cu iubire in suflet si in priviri, in intelegere si compasiune!

 

 

 

 

 

Zgomot fara foc si fum

Nu ma uit la stiri, nu ma uit la talk-show-uri, uneori sunt zile cand nici nu deschid televizorul. Imi adun informatia din mediul on-line, astfel incat sa imi selectez stirile si evenimentele despre care vreau sa stiu.

Zilele acestea nu am ocolit subiectul cu politistul care a murit in timp ce se afla in misiune, pentru ca acest eveniment nefericit a deschis din nou lumina asupra a ceea ce nu vrem sa vedem sau nu vrem sa stim sau nu vrem sa auzim, pentru ca ne e sila de mocirla si gunoiul care se numeste clasa politica si de tot ce are de a face cu ea.

Noi toti cei care ne vedem de ale noastre suntem cei care contam, daca incepem sa ne facem auziti, simtiti, vazuti! Si ma gandesc sa facem ceva… si eu, si tu, noi toti!

De multi ani lucrez intr-o zona plina de corporatii cu sute sau mii de angajati, majoritatea cu varste intre 25 si 35 de ani. Cand se iese de la metrou la statiile Aurel Vlaicu sau Pipera, peroanele si caile de iesire sunt sufocate, neincapatoare! Apoi urmeaza incolonarea, de cele mai multe ori, fiecare pentru el, vorbind la telefon sau cu castile in urechi.  Traficul din aceeasi parte a orasului este un cosmar! Masina langa masina, ne inspiram unul altuia gazelle de esapament! Aceasi, insingurare, fiecare in masina lui, verificand on-line-ul sau vorbind la telefon! Ne claxonam, ne injuram, ne aratam ca suntem mai breji, daca ne taiem fata, daca ne bagam cu 2 masini mai in fata sau daca o luam pe liniile de tramvai. Masina este mijlocul de a ne arata agresivitatea, nepasarea, violenta, frustarile, fara a ne pasa! In numele a ce toate astea?

 

Dimineata, se intra in cladirile cu pereti de otel si sticla si dupa un tipar nescris urmeaza, cafeaua, tigara, noutati de peste noapte, email-uri, sedinte, ora de plecat acasa! Aceeasi incolonare, la metrou sau in traffic, aceeasi insingurare si retragere in noi insine!

Intre timp, pentru noi toti cei care functionam pe acest pilot automat, se intampla fapte, care sunt grave, care atenteaza la viata noastra si la drepturile noastre!

 

Platim foarte scump nepasarea fata de noi insine!

 

Este un cerc din care nu putem sa iesim, pentru ca intr-un fel sau altul se vrea sa fim in el!

Am intrat in acest cerc, atrasi ca un magnet de tot ce inseamna, bunastare si prosperitate, pe care nu le-am inteles valoarea corect! Ne-am inghesuit sa ne luam “Prima casa”, masina, vacante de vis! Umplem mall-urile, cu cat sunt mai multe, cu atat suntem si noi mai multi!

Si atunci, cand stii ca ai rata la casa si masina, scadenta la cardul de credit si petrecerea din week-end cum sa iesi in strada si sa-ti strigi drepturile? Trebuie sa fii intre peretii de sticla, care te tin captiv sa nu auzi si sa nu vezi! De acolo ne  primim salariile si acolo ne ingropam de vii, fara se ne dam seama! Intr-o cladire careia nu i se deschid geamurile si aerul e controlat, ce fiinta vie scapa “vie”?

 

Cum sa tii capul sus si sa speri, intr-o tara condusa de un prim-ministru care are atat tupeu sa stea in fruntea guvernului si sa mearga la tot felul de intalniri sa ne reprezinte? Cum sa tii capul sus, intr-o tara in care presedintele comunica pe Facebook si nu ia atitudine fata de nimic? Cum sa tii capul sus cand stii ca miliardele de lei furati, puteau sa recladeasca Romania din temelii si hotii sunt printre noi, bucurandu-se de privilegii? Cum sa tii capul sus, cand esti calcat pe el si pe suflet in fiecare zi, de cand deschizi ochii si pana cand ii inchizi?

Ce sa mai vorbim de valori, de principii, reforme, sustenabilitate, crestere economica sanatoasa?

E timpul sa sune desteptarea, trezirea! Nu vine nimeni sa ne salveze pentru interesul nostru! Degeaba ii asteptam pe aceia care sa faca ceva pentru noi! Noi suntem cei care trebuie facem ceva! Degeaba ne spunem opiniile pe forum-uri , in comment-uri si dam like-uri la mesaje motivationale si articole de presa scrise curajos! E nevoie sa ne adunam, uman, unul langa altul, sa ne organizam si sa incepem sa dam jos, sa cladim, pentru noi si pentru cine vine dupa noi!

Sa oprim marsul nepasarii fata de ce ni se intampla!

 

Hai sa vedem, “ce vedem”!

In urma cu cateva zile, am vazut filmul “At first sight”, in care personajul principal este orb, accepta sa fie operat, pentru o perioada scurta, vede, dupa care orbeste din nou.

Filmul m-a emotionat prin trairile acelui om, care isi crease mecanisme de supravietuire, iar atunci când vede, toate aceste mecanisme sunt nule si trebuie sa creeze altele. Efortul mental de a asocia imaginile cu informatia existenta in creier este impresionant.

Transpunerea acestui film in viata de zi cu zi, m-a coplesit!

De cate ori, nu am intrat in situatii, mai usoare sau mai dificile, legata la ochi, si când ajungeam acolo si “vedeam”, începeam sa gasesc mecanismele de supravietuire!

De cate ori, am fost ”oarba” la ce se intampla in jurul nostru, fara sa imi dau voie sa “vad” ca viata e frumoasa si frumusetea vine din lucrurile simple chiar de langa mine!

De cate ori, m-am uitat la o situatie, persoana, de parca o vad pentru prima oara, fara sa-i pun etichete, fara sa o judec, doar sa o aduc aproape de mine si sa o “vad”!

Traiesc pe repede inainte, si din când in când, se intampla ceva, precum vizionarea unui film, si atunci spun “STOP INDIFERENTA”! Viata are parfum, viata chiar este frumoasa!

 

PENTRU PARINTII IN DEVENIRE SI NU NUMAI

     Acum o saptamana am fost la Conferintele lui Daniel Siegel, organizatori Otilia Mantelers si Gyorgy Gaspar si am realizat, nefiind prima data cand particip la un astfel de eveniment, ca participantii sunt cam aceeasi, pe ici pe colo cu ceva variatii (psihologi, cadre didactice si putini parinti). Si ascultandu-l pe Daniel Siegel despre cum sa ne facem introspectie si cum sa dam sens trecutului nostru pentru a putea sa fim prezenti in viata copiilor nostri, m-am gandit ca o astfel de informatie mi-ar fi fost mult mai utila daca as fi primit-o in perioada cat eram insarcinata.

Asa ca m-am gandit sa scriu acest articol, din inima si din experienta acumulata ca parinte a doi copii. El se leaga de faptul ca atunci cand ne pregatim sa fim parinti, cat timp bebelusul este in pantecele mamei, ne gandim sa culegem informatii despre “instructiunile de folosire” ale copilului si mai putin despre nevoile lui emotionale. Nu stiu daca exista vreun curs de puericultura care sa adreseze si acest aspect.

Astazi, exista nenumarate resurse despre nevoile si emotiile copiilor dar si ale parintilor, despre clipele de deznadejde ale noastre si ale lor, si m-am gandit sa punctez cateva dintre ele, astfel incat sa fie din ce in ce mai multi parinti constienti ca meseria de parinte se invata!  Investitia poate fi minima sau medie, insa multumirea de sine va fi maxima!

Este vorba de carti, site-uri, blog-uri cu informatii utile iar ordinea in care le prezint respecta nivelul de crestere al copilului, de la mic spre mare. Autorii la care fac referire au carti traduse si publicate in Romania.

  •  despre parentship (tradus in limba romana parentaj), plansul copiilor, pedepse si recompense:

Parentship

Aletha Solter (prima carte “Bebelusul meu intelege tot” se mai gaseste on line)

Alfie Kohn 

  • despre joc la propriu dar si in scop terapeutic, despre plans si tantrum (si nu numai)

Otilia Mantelers

  • despre comunicare empatica si intelegerea nevoilor

Monica Reu

  • despre “diferentele” dintre baieti si fete, cresterea baietilor

Michael Thompson

  • despre invatamant, scoala, educatia copiilor

“Manifestul Educatiei” – Andy Szekely

“Liber sa inveti” – Peter Gray

Fiecare dintre noi poate sa isi faca o astfel de lista, in functie de nevoile sale de cunostinte si de etapa in care se afla.

Cred ca avem obligatia sa intelegem ce se petrece cu copiii nostri din punct de vedere emotional si sa stim sa raspundem cat mai bine nevoilor lor, astfel incat sa creasca sanatosi din punct de vedere mental si sa ajunga adultii pe care ni-i imaginam ca vor fi! Cu cat sunt mai multi parinti instruiti, cu atat cresc sansele unor generatii de copii intelesi si minunati!

 Asadar, sa le fim sprijin, la bine si la mai bine!

Un subiect banal…circulatia in Bucuresti

He, he…

Dupa o vara in care orasul a respirat de atatea masini, iata ca a venit toamna, când soferi cu experienta, fara experienta, smecheri, timizi, inconstienti sau constienti de fiecare miscare, ne-am inghesuit sa intram in jungla care se numeste trafic! Ce reguli de circulatie, ce bun simt? Doar fraierii le au!

Sunt multe lucruri socante in jungla, dar cel mai strigator la cer si mai intrigant, este legat de prioritatea la trecerile de pietoni. Copiii nostri, parintii nostri sau oameni care ne sunt dragi, asteapta sa treaca valul de masini, fara sa sa aiba curajul sa paseasca pana când intreaga coloana nu se opreste, iar atunci când trec, merg speriati in pas alergator.

Scuze putem sa gasim cu miile… ma grabesc, pietonii sa mai astepte, nu am cum sa opresc acum ca vreau sa prind verde la semafor, sa faca domn’le cineva, ceva si asa mai departe!

Nu vine nimeni sa faca nimic, doar noi avem nevoie sa ne trezim si sa facem ceva!

STOP INDIFERENTA!

SI TU POTI FI PIETON!

SI COPILUL, PARINTII, NEPOTII POT FI PIETONI!

DA-LE PRIORITATE!